Programul meu nu e mereu acelaşi: lucrez în regim corporatist 5 săptămâni, apoi ca un liber profesionist ce sunt încă 2 luni, din nou la program fix aproape 2 luni, din nou program lejer 10 săptămâni, şi tot aşa.

Când am program după ureche, făcutul pâinii are prioritate: întâi pâinea, apoi restul treburilor, în funcţie de timpii aleşi pentru fermentare, dospire, coacere.

Când am program rigid, făcutul pâinii devine o descătuşare şi singura legătură cu viaţa aventuroasă. Liberă. Creativă. Mai concret: dimineaţa mă scol la 6, dau drumul la cuptor, îi scol pe copii. După jumătate de oră bag la cuptor aluatul făcut cu o seară înainte, fac sandvişurile copiilor cu pâinea făcută ieri şi îi dau pe uşă afară. La 7 şi un sfert scot pâinea, închid cuptorul, pregătesc maiaua pentru seară, plec. Seara, vin pe la 7 şi mă apuc să fac aluatul cu maiaua pregătită de dimineaţă. Îi pun seminţe din alea sau din alea. Rezerv timp pentru autoliză sau nu. Pun sare roz de Himalaya, sau adaug ulei sau scap rozmarin într-o veselie. Trăiesc intens cele 5 minute de creativitate 🙂 Apoi mănânc din pâinea de ieri, iar la 9 formez aluatul şi îl bag să dospească în banneton acoperit, la frigider. Mă culc.

Aş putea face o pâine mai mare la două zile şi chiar fac asta, când alternez cu cozonac. Dar cuptor nepornit o zi întreagă nu există. Iar dacă există, atunci e grav.