Dacă am fi într-un roman pentru copii sau într-un film american, acum ar fi punctul culminant: momentul în care eroii sunt pe ducă, totul merge prost și nu se întrevede nicio șansă de salvare, disperarea e maximă și nu-ți vine să crezi că pentru asta ai urmărit atâta timp povestea. Melodia de fundal (care între timp a introdus rând pe rând toate instrumentele), ajunge la un paroxism sacadat și brusc se oprește … apoi se face liniște pentru o clipă, liniște care invită o nouă linie sonoră, delicată, optimistă, pe fundalul căreia se prezintă elementul care răstoarnă situația, care salvează eroii, care îndreaptă lucrurile, care îți dă mesajul că a meritat tot timpul ăsta acordat poveștii….
De fapt, acum la noi e doar partea cu paroxismul sacadat, iar optimismul nu se întrevede: brutăria noastră e pe ducă. Nu pentru că nu avem comenzi, nu pentru că n-avem produse bune, nu pentru că ne-a amendat sanepidul, nu pentru că ne-a luat fața concurența, nu pentru că a căzut un meteorit pe noi și ne-a zdrobit utilajele, nu pentru orice alt motiv care ar mai putea exista, în afară de … imposibilitatea de a găsi fete muncitoare care să lucreze la noi. Da, specificul proiectului cere mame singure, și da, e greu de găsit o mamă fără soț care să aibă unde să-și lase copilul/copiii pe perioada cât e ea la muncă în schimburi, dar ziceam că în tot Bucureștiul acesta s-or găsi 6 femei cu copii și necăsătorite, care să poată și să vrea să lucreze într-o brutărie frumoasă și nouă, produse sănătoase de care să fie mândre, cu un salariu mare. Aiurea! Am avut 6 fete, 3 au plecat, 3 au rămas și alte 3 nu mai găsim de luni de zile. Timpul critic în care clienții s-au obișnuit cu pâinicile și patiseriile noastre a trecut cu bine, comenzile sunt nu numai constante, dar într-un ritm natural crescător, totul ar fi roz bombon, dacă nu am fi la un pas de dezastru. Pentru că noi, cele rămase, suntem la limita epuizării, de abia ne mai ținem nervii în frâu ca să nu ajungem să ne canibalizăm între noi, comenzile pe care suntem nevoite să le refuzăm ne urmăresc noaptea ca niște prădători de liniște, iar rozul bombon se vede cu ochiul liber cum se îndepărtează.
Nu m-am așteptat ca ăsta să fie motivul pentru care să putem ajunge la faliment. Auzisem de la prietenii care mai lucrează în producție că e greu cu oamenii, că e foarte greu, că e imposibil de-a dreptul, dar … binențeles că la ei, nu la mine. Na că e de-adevăratelea, că nu ține de priceperea sau nepriceperea de a găsi oameni, că e un fenomen real și că e cel care ne dărâmă și pe noi. E trist, e de necrezut, e zgomotos de incredibil.
Doar dacă nu se face deodată liniște … ca să se audă acea linie sonoră nouă, delicată și optimistă, pe fundalul căreia să vedem mărșăluind spre noi 3 fete pe cai albi (ba nu, 4, că ne trebuie și o distribuitoare cu carnet de conducere) cu pletele în vânt și ajutoare care să stea cu copiii cât sunt ele la muncă, cu zâmbetul pe buze și karma bună … să ne salveze.
Anyone … ?
PS – mai putem angaja și mame căsătorite, dar care au 3 sau mai mulți copii
Later Edit: azi, 12 mai, sunt în măsură să vă spun că avem două noi colege în brutărie! am avut chiar posibilitatea să alegem și sper ca noua și lărgita echipă să fie una armonioasă; doar distribuitoarea încă nu a ajuns la noi, dar o așteptăm cu încredere 🙂
Vă mulțumesc tuturor celor care ați împrăștiat vestea și ne-ați ajutat efectiv să mergem mai departe. Să fie într-un ceas bun și vă doresc să aveți parte la rândul vostru numai de oameni binevoitori și responsabili în jurul vostru, așa ca voi 🙂