Țin ateliere de pâine cu maia de doi ani și jumătate. Au fost până acum 60 de ateliere cu tot atâția cursanți câte zile are un an. La început energia interioară care mă împingea să fac lucrul acesta era uriașă și avea atașată de ea și teama proporțională să n-o dau în bară. Acum energia este în boltă, fără să mă forțeze cu vreun exces, iar teama pe platou, doar cât să mă țină în priză. Ceea ce a crescut de-a lungul timpului a fost, în mod paradoxal, gradul meu de nesiguranță.
Sunt tot timpul în cutiuța mea de ateliere, din lipsă de timp (în timpul săptămânii am două joburi) corespondez doar cu cei care au fost la mine la cursuri, nu particip la forumuri, întâlniri sau târguri, și deci nu știu ce se întâmplă la alții. Mi-am inventat absolut singură atelierele, pe modelul planurilor de lecție pentru copii la școală. Pe lângă informațiie prețioase pe care le-am aflat de-a lungul anilor de practică cu maiaua, am introdus elemente de psihologie, pedagogie și entertainment în cele 3 ore de atelier, așa cum știu eu că se face dacă vreau ca cei care participă să continue să interacționeze cu subiectul și după ce pleacă de la atelier. Am ținut legătura cu majoritatea cursanților și am organizat împreună cu ei întâlniri speciale, cu ocazii speciale.
De ce spun toate astea? Pentru că indiferent câte făceam pentru atelier, nesiguranța mea creștea. Și mi-am dat seama de ce: pentru că nu am primit niciun feed-back de la profesioniști (nu despre pâine, nu, pâinea mea e grozavă, nu mai am niciun dubiu) în ceea ce privește organizarea atelierului în sine. Așa că m-am hotărât să remediz situația și să plec la Paris, în miezul faptelor culinare, să particip la un atelier pro și să-l recalibrez apoi pe al meu conform celor învățate acolo.
Iar rezultatul a fost uluitor: ei bine, nu am avut nimic de schimbat! Totul a fost mai mult decât orice mă așteptam să fie: atelierul lor semăna perfect cu al meu! Dozarea timpilor, a informațiilor, a momentelor de practică și teorie, cantitățile folosite pentru aluat (!!!), materialele implicate, instrumentele de bucătărie, totul, totul a fost ca și la mine. Mă așteptam la cine știe ce sofisticării sau metodici complexe și am dat peste logica unei practici îndelungate și atâta tot. S-a dovedit că limbajul organizării seminariilor este același, fie el în franceză sau română. Excepțional feed-back.
Acum, ca să mă laud un pic, despre aluat și pâine n-am aflat nimic nou, ba dimpotrivă, eu le-am împărtășit lucruri pe care profesorul nostru de origine japoneză nu le știa. Și nici organizatoarea de ateliere culinare din Canada, colega din dreapta mea, nu le știa. Și nici co-proprietarul unui Subway din Londra, nici arăboaicele de lângă el şi nici cuplul din Boston care cocheta cu ideea deschiderii unei brutării. Ceea ce a fost foarte ciudat și m-a pus pe gânduri. Dar eu cad pe gânduri foarte ușor, așa că mai bine termin acum de scris fără alte cugetări, doar cu îndemnul:
Doriți să aflați cum se ţin atelierele de pâine în Paris? Atunci veniți la noi în București! Pampam!