M-am tot întrebat de-a lungul atelierelor de iniţiere, de ce participă totuşi la ele atâţia oameni care deja fac pâine cu maia. Cei care au învăţat de pe net, care au încercat diverse reţete, diferite soluţii. Era clar că rezultatele nu erau mulţumitoare, dar de ce? Am încercat să le răspund cât mai bine la întrebări, am încercat să pun eu însămi cele mai bune întrebări şi cu timpul am ajuns la un fel de concluzie: ceea ce e greşit înţeles nu sunt reţetele sau formulele, ci modul de abordare a activităţii în sine. Întotdeauna învăţarea şi predarea de orice fel şi în orice formă de prezentare, au fost modalităţi exterioare de transmitere a cunoaşterii. Dar secretul unui meşteşug ţine de o cunoaştere interioară, este de tip experienţial.
Ceea ce încerc acum să transmit în plus la întâlnirile cu pasionaţii pâinii cu maia este tocmai acest mesaj: fiţi atenţi la ce se întâmplă sub ochii voştri, aici şi acum, când sunteţi cu aluatul în mâini, când făina neaditivată şi neameliorată reacţionează într-un fel sau altul cu apa, când seminţele au o calitate sau alta, când aerul din jur transmite unele informaţii sau altele. Fiţi una cu aluatul, uitaţi reţetele (păstraţi totuşi formulele în minte) şi intraţi într-o relaţie intuitivă cu produsul care va rezulta. Cât durează? Câteva minute. Iar cunoaşterea pe care o veţi căpăta în acele minute, cunoaştere venită în mod paradoxal chiar dinăuntrul vostru, contează mai mult decât sute de reţete sau sfaturi sau teorii. Este vorba de o cunoaştere nemijlocită şi tocmai din acest motiv, creatoare. Apar astfel pâini interesante, pline de savoare, unice, personale, pentru că în final, este vorba de artă şi comuniune cu natura, de plăcerea de a continua creaţia universală.
Dragă Corina,
Nu mă pot împiedica să nu-ți scriu, văzând articolul de aici. Trebuie să încep prin a-ți spune că făcutul pâinii cu maia a devenit una din bucuriile mele zilnice, de prin mai, când am ajuns la tine la atelier.
Încerc toate făinurile care-mi ies în cale, tărâțe diverse, orz, ovăz, hrișcă (mamă, ce bună e pâinea cu o mână de făină de hrișcă!), secară…
M-am împrietenit cu Maricica (maiaua), și complotăm împreună cum să arate fiecare pâine. Am părăsit rețeta cam după prima lună de practică sârguincioasă și, vorba lui Creangă, “îmi crește și acum inima de bucurie” când văd cum fiecare pâine e altfel, de la semințe, de la tărâțe, de la aer, de la apă, de la + sau- 5 grade. Pâinici umflate, lăsate la crescut, pâinici turtite, care n-au apucat să dospească bine, pâinici dense, cu găuri mari, fără, mai acre, mai ierboase, mai dulci…
Am învățat cât de cât la ce să mă aștept, de la închegarea aluatului la coacere. Chimia e chimie, dar ce se desfășoară înaintea ochilor mei e realitatea că Maricica știe să facă farmece și să transforme astfel totul în aluatul acela minunat, elastic și care miroase fără greș a miere și a viață, și că întâmplător totul se întâmplă cu ajutorul mâinilor mele.
Așa că mulțam frumos pentru lecția de ‘magie’ de la atelier, pentru că am mai dobândit atunci încă un timp și un loc în viață unde să mă simt _acasă_.
Ce bucurie imi faci Iulia! De cate ori primesc astfel de mesaje, sunt atat de fericita si recunoscatoare pentru grija cu care sunt purtate mai departe implinirile astea mici dar autentice ale vietii, incat mai programez un atelier si inca unul, si inca unul … iti multumesc pentru mesaj si pentru ca ma impingi si tu de la spate atat de frumos sa continui 🙂
Ai scris asa de inspirat si de real, esti grozava! Iti doresc numai bine si frumos,
cu mult drag,
Corina
Si eu voiam sa-ti spun, Corina, ca am venit la atelierul tau, desi stiam cat de cat sa fac paine cu maia de pe Internet, ca sa invat mai multe. Internetul e fain, dar nu e foarte interactiv, nu e ca un atelier – e normal sa vina lumea la atelierele tale pentru ca, asa cum spui, acolo vezi ce se petrece sub ochii tai, sub mainile tale, si poti intreba si pe altii. Pentru mine, marea descoperire in atelierul tau a fost flexibilitatea in hidratarea aluatului (mie imi iesea mai compact, ma gandeam ca asa trebuie sa fie, si painea nu iesea atat de alveolata) si dospirea la rece – chestii care mi se par bazice pentru o paine pe gustul meu 🙂 .
Ma gandesc ca rezultatele pot fi multumitoare, mai mult sau mai putin, si la autodidacti, dar sunt foarte bazice. La un atelier inveti detalii, finetzuri, lucruri care imbunatatesc mult calitatea painii (care, chiar si la autodidacti iese mai buna ca aia din oras, mi-e clar!) … si, tot cum spui tu, conteaza si abordarea activitatii, asa e. Pentru mine e o pasiune, dar si o necesitate – sanatate, dar si desfatare in gusturi 🙂 – si a fost o pasiune de la bun inceput, nu stiu de ce. E o activitate magica, si nu pot sa o asemuiesc decat cu senzatia pe care am avut-o ca mama atunci cand de-abia nascusem si mi-am vazut pentru prima oara bebelusa, si m-am emotionat, dar m-am simtit si mai puternica si mai fermecata, atunci cand am tinut-o in brate.
Exact asa ma simt de cate ori fac paine – poate de asta fac tot timpul si nu mi-e greu, dimpotriva, e o activitate care ma relaxeaza si cred ca imi ajuta si la mentinerea echilibrului interior, si la mentinerea nivelului de oxitocina in creier :).
Ce sa spun, as recomanda tuturor facerea painii in casa – si folosesc special cuvantul “facere” tocmai din cauza explicatiei mele de mai sus :).
Corinutza, cele mai bune energii si ganduri pentru anul 2015! Cat mai multe paini frumoase si gustoase, cat mai multi participanti la ateliere, cat mai multa oxitocina si relaxare :)… Mi-aduc aminte si acum cum am dat de tine acum un an pe Internet 🙂 – fericit moment!
Te sarut cu drag.